Ceața se închide în urma ei

În ultima ei după-amiază, Polly a zburat din nou sus deasupra coastei. Sub ea erau câmpurile de ceai, craterul cu cele două lacuri și pădurea tăcută în care încă trăiește priolo. De acolo de sus, insula arăta ca ceea ce este: un lanț de vulcani bătrâni, care se răcesc încet și se fac verzi.

On her last afternoon, Polly flew high above the coast again. Below her lay the tea fields, the crater with its two lakes, and the quiet forest where the priolo still lives. From up there, the island looked like what it is: a chain of old volcanoes, still slowly cooling into green.

Bărcile de pescuit se întorceau în port și lăsau linii albe și subțiri pe marea care se întuneca. Luminile se aprindeau una câte una pe drumul de coastă. Mirosul de fum urca dinspre țărm.

Fishing boats were heading back to the harbor, leaving thin white lines on the darkening sea. Lights came on one by one along the coast road. The smell of smoke drifted up from the shore.

Ceața a venit dinspre ocean, așa cum făcuse toată săptămâna. A acoperit craterul, apoi câmpurile de ceai, apoi portul, ascunzând insula încet. Polly o mai văzuse făcând asta.

Fog rolled in from the ocean, just as it had all week. It covered the crater, then the tea fields, then the harbor, hiding the island slowly from view. Polly had seen it do this before.

A zburat spre largul apei în timp ce ultima lumină se stingea. În urma ei, insula gătea mai departe cina sub pământ, își creștea ceaiul frunză cu frunză și ținea în siguranță o pasăre mică și cenușie în pădurea ei.

She flew out over open water as the last light faded. Behind her, the island kept cooking its dinner underground, growing its tea leaf by leaf, and keeping a small grey bird safe in its forest.