Mierea care a supraviețuit imperiilor

Când arheologii au deschis mormântul regelui egiptean Tutankamon la începutul anilor o mie nouă sute douăzeci, au descoperit bijuterii, statui și rânduri de vase de lut sigilate. Câteva dintre acele vase conțineau miere, și deși trecuseră trei mii de ani de când nimeni nu o mai atinsese, mierea din interior era încă perfect bună. Ar fi putut, literalmente, să fie mâncată pe loc.

When archaeologists opened the tomb of the Egyptian king Tutankhamun in the early nineteen twenties, they uncovered jewellery, statues, and rows of sealed clay pots. Several of those pots held honey, and although three thousand years had passed since anyone had touched it, the honey inside was still perfectly good. It could, quite literally, have been eaten on the spot.

Aceasta este departe de a fi o curiozitate izolată. Mierea este unul dintre puținele alimente naturale care, în esență, nu se strică niciodată. Borcane și mai vechi au apărut în alte locuri: în Georgia, arheologii au recuperat miere îngropată alături de o nobilă cu aproximativ cinci mii cinci sute de ani în urmă, iar aceasta era, de asemenea, încă dulce și comestibilă.

This is far from a one off curiosity. Honey is one of the very few natural foods that essentially never spoils. Even older jars have turned up elsewhere: in Georgia, archaeologists recovered honey buried alongside a noblewoman roughly five thousand five hundred years ago, and it, too, was still sweet and edible.

Explicația ține de chimie, nu de magie. Bacteriile nu pot crește fără apă, iar mierea nu conține aproape deloc. Albinele încep cu nectar, care la origine are în jur de optzeci la sută apă, și îl ventilează cu aripile în interiorul stupului până se reduce la aproximativ șaptesprezece la sută, lăsând un lichid atât de gros și de dens încât aproape nimic nu poate supraviețui în el.

The explanation lies in chemistry rather than magic. Bacteria cannot grow without water, and honey contains almost none. Bees begin with nectar, which starts out roughly eighty percent water, and fan it with their wings inside the hive until it has reduced to around seventeen percent, leaving a liquid so thick and dense that almost nothing can survive inside it.

Mierea este de asemenea ușor acidă, cu un pH de aproximativ patru, un nivel pe care majoritatea bacteriilor îl găsesc complet neprimitor. Pe lângă asta, albinele adaugă o urmă dintr-o enzimă care generează treptat peroxid de hidrogen, chiar dezinfectantul vândut în orice farmacie.

Honey is also mildly acidic, with a pH of around four, a level most bacteria find thoroughly inhospitable. On top of that, bees add a trace of an enzyme that slowly generates hydrogen peroxide, the very disinfectant sold in any pharmacy.

Luate împreună, aceste trei apărări, aproape deloc apă, un pH scăzut și o urmă constantă de peroxid, înseamnă că mierea, odată sigilată și păstrată uscată, poate sta netulburată pe un raft, într-o peșteră sau într-un mormânt regal practic pentru totdeauna.

Taken together, these three defences, almost no water, a low pH, and a constant faint trace of peroxide, mean that honey, once sealed and kept dry, can sit undisturbed on a shelf, in a cave, or in a royal tomb for what amounts to forever.

Așa că dacă mierea ta se înnorează și se cristalizează vreodată în borcan, rezistă tentației de a o arunca. Încălzește-o ușor într-un vas cu apă fierbinte și cristalele se vor dizolva din nou în sirop. Mierea nu a fost niciodată stricată de la bun început. Mierea, se pare, aproape că nu este niciodată cu adevărat stricată.

So if your own honey ever turns cloudy and crystallises in the jar, resist the urge to throw it away. Warm it gently in a bowl of hot water and the crystals will dissolve back into syrup. The honey was never spoiled to begin with. Honey, it turns out, is almost never actually bad.